Rădăcinile filozofice ale psihologiei.

23.06.2025

Psihologia modernă este formată din mai multe așa-numite "discipline", filozofia – provenind din grecescul "philos" (care înseamnă iubire) și "sophos", care înseamnă înțelepciune – este poate cea mai importantă dintre acestea.

În acest articol, voi oferi câteva exemple de filozofi din Grecia Antică care au abordat probleme psihologice și voi arăta cum acestea au impactat modul în care ne raportăm și ne vom raporta în continuare la psihologie ca știință.

Psihologia umană, domeniul de interes al marilor gânditori

Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii au fost preocupați de minte, suflet sau spirit. Cuvântul din greaca veche care definește aceste preocupări este ψυχή (psyche). Cuvântul "psihologie" este compus, așadar, din două cuvinte: "psihe" (suflet) și "logos" (știință) și înseamnă, dacă e să o luăm mot a mot, "știința" sau "studierea" sufletului.

Printre cei mai importanți filozofi ai Greciei Antice se numără Platon, Aristotel[1] și Hipocrate (părintele medicinei). Aceștia, așa cum mă voi strădui să arăt pe parcursul articolului, au pus bazele domeniului care avea să se numească "psihologie", ideile acestora fiind esențiale în formularea mai multor teorii despre psihicul uman.

Substraturile minții: Platon vs Jung

Un bun exemplu de filozof al Greciei antice care conceptualiza aceste întrebări despre viață este Platon. Acesta dezvolta ideea conform căreia "psihe"-ul este nemuritor și are trei părți componente: rațională, volitivă (curajoasă) și apetitivă (dorințele). [7]

Deși depinde de ce școală urmezi și cărei teorii îi dai crezare, noțiunea de "substraturi ale minții umane" s-a împământenit în psihologia "mainstream" datorită marilor gânditori și pionieri în acest domeniu, printre care Carl Jung și Sigmund Freud. Putem aprecia astfel că, la mai bine de două milenii înainte de aparițiile The Interpretation of Dreams (1900) și The Ego and the Id (1923) ale lui Sigmund Freud, respectiv The Archetypes and the Collective Unconscious (1959) a lui Carl Jung, cineva s-a gândit și a conceptualizat substraturile minții umane.

Freud credea că psihicul uman este compus din trei astfel de straturi. În 1900, când și-a publicat lucrarea Die Traumdeutung (Interpretarea viselor), le-a definit și numit pe câteva dintre ele (Conștient, subconștient și inconștient) [2], iar în 1923 (Das Ich und das Es), acesta își rafinează teoria. Psihicul uman este, spunea el, compus din Id (instinctual și inconștient), Ego (rațional și parțial conștient) și Superego (unde se situează normele morale, parțial inconștient). [3]

Carl G. Jung a conceptualizat aceste substraturi în 1959, atunci când a împărțit psihicul uman în trei mari categorii:

Conștientul – fiind partea rațională, activă și prezentă a psihicului și locul unde operează ego-ul (imaginea de sine, gândurile și deciziile).

Inconștientul personal – este specific fiecărei persoane și include amintiri reprimate, traume, dorințe uitate, complexe psihice etc. Se formează din experiențele proprii, dar nu este accesibil direct.

Inconștientul colectiv – strat psihic universal moștenit, comun tuturor ființelor umane. Conține arhetipuri: forme simbolice fundamentale care structurează experiența umană (ex: Mama, Eroul, Umbra, Anima, Animus, Sinele etc.). Nu provine din viața personală, ci dintr-un fond ancestral, mitologic și biologic. [5]

Similaritatea dintre aceste teorii (cea a lui Platon și cea a lui Jung) este evidentă. Mai mult, în aceeași carte publicată la sfârșitul anilor ’50 (fiind însă preponderent compusă din manuscrise scrise între 1930-1950) Jung spunea:

„Platon era convins că în om există o lume a ideilor autonome, născute nu din simțuri, ci din suflet însuși. Această concepție este extrem de apropiată de ideea de arhetip*. [...] Ideile platoniciene sunt, de fapt, arhetipuri ale sufletului.” [5]

Studiul personalităților. Epoca modernă vs Antichitate

Hipocrate, părintele medicinei, și-a adus, în mod surprinzător pentru unii, aportul și în ceea ce privește psihologia, dezvoltând astfel "Teoria umorilor". [4]

Astfel, acesta credea că sănătatea și comportamentul uman sunt influențate de echilibrul a patru fluide corporale:

Sângele → temperament sangvinic (energic, sociabil, optimist)

Flegma → temperament flegmatic (calm, liniștit, pasiv)

Bilă galbenă → temperament coleric (impulsiv, agresiv, activ)

Bilă neagră → temperament melancolic (introspectiv, trist, creativ)

Hipocrate spunea în lucrarea „Peri Physeōs” (Despre Natura), atribuită școlii hipocratice:

„Corpul omului conține sânge, flegmă, bilă galbenă și bilă neagră. Sănătatea este menținută de echilibrul acestor umori. Boala apare când una dintre ele domină sau este eliminată în exces ori insuficient.”

— Corpus Hippocraticum, De Natura Hominis, cap. 4

Peste aproape 2500 de ani, Ivan Pavlov (cunoscut în special pentru descoperirea reflexului condiționat**) a legat tipurile de temperament de caracteristicile fiziologice ale sistemului nervos (pornind de la observațiile sale despre sistemul nervos canin).

Astfel, în lucrarea sa "Tipurile superioare de activitate nervoasă", acesta a corelat tipurile de temperament clasice teoretizate de Hipocrate cu caracteristicile sistemului nervos: forța, echilibrul, mobilitatea proceselor de excitație și inhibiție. [6]

Peste câteva decenii, va veni rândul lui Jung și Eysenck să-și facă apariția, pentru a rafina aceste categorii sau a introduce unele noi. Mă voi opri însă aici, nevrând să vă plictisesc în mod excesiv. Ce e important de reținut este însă altceva: conceptualizările lui Hipocrate au jucat un rol important în psihologia temperamentului și au fost precursoarele teoriilor formulate de Pavlov, Jung și Eysenck.

Concluzie

Rădăcinile psihologiei moderne se regăsesc adânc în filosofia antică, unde gânditori precum Platon, Aristotel[1] sau Hipocrate au pus bazele reflecției asupra sufletului, rațiunii și comportamentului uman. Deși limbajul și metodele științifice s-au rafinat de-a lungul timpului, marile întrebări despre natura umană, identitate și cunoaștere rămân în esență aceleași. Studierea influenței filozofiei antice asupra psihologiei ne ajută nu doar să înțelegem originile acestei științe, ci și să apreciem continuitatea ideilor care modelează, chiar și astăzi, modul în care gândim despre minte și comportament.

* În psihologie, un arhetip este un tipar psihologic adânc, cu care ne naștem, care ne ajută să interpretăm lumea și să reacționăm la ea, prin imagini și simboluri universale (Mama, Eroul, Umbra etc.).

** Pavlov a observat că, după ce asocia un sunet (clopoțel) cu hrana, câinele începea să saliveze doar la auzul sunetului, chiar și fără mâncare. Acest tip de reacție învățată – salivarea la un stimul neutru devenit semnal – a fost numit reflex condiționat și a stat la baza teoriei condiționării clasice, fundament important în psihologia behavioristă.

Lucrări citate

Aristotel. (1984). Despre sufletul. În Opere (Vol. 3). București: Editura Științifică și Enciclopedică. [1]

Freud, S. (1900). Die Traumdeutung [Interpretarea viselor]. Leipzig: Franz Deuticke. [2]

Freud, S. (1923). Das Ich und das Es [Eul și Sinele]. Viena: Internationaler Psychoanalytischer Verlag. [3]

Hippocrates. (trad. 1923). De Natura Hominis [Despre natura omului], în Hippocratic Writings. Oxford: Oxford University Press. [4]

Jung, C. G. (1959). The Archetypes and the Collective Unconscious. Princeton, NJ: Princeton University Press. [5]

Pavlov, I. P. (1927). Conditioned Reflexes: An Investigation of the Physiological Activity of the Cerebral Cortex. Londra: Oxford University Press. [6]

Platon. (1996). Republica (trad. Andrei Cornea). București: Editura Humanitas. [7]

Lectură suplimentară

Stănciulescu, E. (2012). Introducere în psihologie. Iași: Polirom. [8]

Zlate, M. (2000). Fundamentele psihologiei. București: Editura Universitară. [9]