În timp ce mă întorceam dintr-o calatorie prin Balcani si cugetam (încercând să aprofundez "Capitalul" de Karl Marx și familiarizându-mă cu numeroasele paradoxuri logice existente "pe piață") am dat, neintenționat, peste o idee profund filozofică care, trebuie să recunosc, m-a surprins prin aparenta ei simplitate.

Această idee, cunoscută drept "problema dificila a conștiinței", m-a luat prin surprindere în primul rând fiindcă respinge unul din cele mai faimoase contraargumente folosite de atei pentru a-și justifica ireligiozitatea (însă nu lipsa de credință). Vom aborda, astfel, acest argument intr-un articol, fapt datorat nu atat complexitatii acestuia in sine (desi nici acest aspect nu trebuie ignorat) ci imbatabilitatii acestuia de catre apolgistii atei. 

Vom analiza, de asemenea, argumentul cauzal, cel care îi poate pune în dificultate pe cei mai aprinși și inteligenți apologeți atei și care demonstrează, din umilul meu punct de vedere, că ateismul nu este doar irațional ci și imposibil din punct de vedere logic.

Toma d'Aquino si Religia  

Pentru a îndeplini criteriul 0 (altfel spus, chiar înainte de a fi comparat codul moral), orice credință religioasă, fie ea monoteistă sau politeistă, trebuie să respecte, la nivel general, trei cerințe:

1. Să includă, așa cum s-a menționat anterior, un cod etic (de tipul: să nu furi, să nu ucizi ș.a.m.d.).

2. Să cuprindă ritualuri specifice (cum ar fi meditația sau rugăciunea).

3. Să fie susținută de instituții proprii (de exemplu, pentru creștini, biserica).

Credintele monoteiste sunt cele mai frecvent intalnite, ocupand aproximativ 70% din spatiul religios (Astfel: Crestinismul, Islamul, Iudaismul, Zoroastrismul, Sikhismul s.a.m.d.), urmate apoi de cele politeiste (Cum sunt hinduismul si sintoismul). Din randul populatiei, numai 10-20% sunt atei.

Inca din cele mai vechi timpuri, oamenii au folosit religia pentru a justifica lucruri pe care nu le pot intelege. Aztecii, spre exemplu, sacrificau in fiecare zi un copil pentru zeitatea lor, fiind convinsi ca soarele nu va rasari fara acest tribut sangeros. Paradigma s-a pastrat inclusiv pana la formularea "problemei dificile a constiintei": Religia sustinea un argument empiric pentru existenta lui Dumnezeu insa stiinta il dovedea fals, mai devreme sau mai tarziu. 

Desigur, nu toate argumentele oferite de biserica in sprijinul credintei in Dumnezeu au fost invalidate. Exista numeroase exemple de filozofi si teologi crestini care, in loc sa atace ateismul dintr-o perspectiva epistemologica au preferat abordarea metafizica. Toma d'Aquino se numara printre acestia, cu argumentul "De ente et essentia" care face distinctia clara intre existenta si esenta. Ganditi-va de exemplu la un unicorn. Toata lumea si-l poate imagina: are un corn in frunte, e alb si are o coama maiestoasa, insa el nu exista in realitate, asadar putem spune, cu certitudine, ca desi nu exista in lumea reala (si deci nu are existenta) acesta poseda esenta a ceea ce inseamna sa fii un unicorn.

Sa luam ceva mai aproape de realitate de data asta. Scaunul. La nivel pur teoretic, un scaun este un obiect pe care poti sta. Asta este deci esenta sa. Insa depinde de un om pentru a-l trece de la stadiul de esenta (ceea ce reprezinta scaunul in narativa colectiva) la stadiul existent (aflandu-se astfel in fata noastra ca obiect fizic). Are, deci, o existență care nu este necesară prin propria sa natură (contingent) si are nevoie de un catalizator care sa-l aduca din stadiul pur conceptual (ca esenta) la stadiul existent.

Asta ne lasa totusi un mare semn de intrebare. Daca existenta obiectului A (scaunul) depinde de existenta obiectului B (lemnul) si existenta obiectului B (lemnul), de existenta obiectului C (copacul) atunci tot ce avem este un lung sir de "datornici" (altfel spus, fenomene si obiecte care isi datoreaza existenta, la randul lor, altor fenomene si obiecte). Totul trebuie, totusi, sa aiba o sursa fiindcă nu putem avea un regres infinit al cauzelor contingente fără un fenomen primordial. Cu alte cuvinte, trebuie să existe o Ființă a cărei existență este necesară prin sine și în care esența și existența sunt identice. Asadar, Dumnezeu este sursa tuturor lucrurilor, cel care a creat fenomenul primordial si cel responsabil de paradigma existentei. El nu depinde de nimic pentru a trece de la stadiul de esenta la cel de existenta fiindca natura (sau esenta) lui Dumnezeu este de a exista. Astfel, esenta si existenta sunt unite in Dumnezeu, pentru ca el este insasi izvorul existentei si esentei.

"Argumentul" contradictoriu

Ateismul (definit ca "lipsa de credință într-un Dumnezeu") este adesea justificat prin lipsa dovezilor științifice empirice. Pentru a înțelege însă de ce această cerință este problematică la nivel metodologic, avem nevoie de o distincție elementară între "metafizică" și "științele empirice", ambele fiind analizate de ramura filozofică a cunoașterii numită epistemologie.Științele empirice studiază lumea fizică, fenomenele observabile și legile naturii, căutând dovezi tangibile. Metafizica, în schimb, studiază natura fundamentală a realității și a ființei în sine, dincolo de materialitatea imediată. 

Voi reveni așadar la exemplul meu preferat: unicornul. Presupunând, firește, că ar fi o specie reală, abordarea științifică ar întreba: "care este structura sa ADN?" sau "ce metode de laborator ne garantează adevărul acestor descoperiri?". Dacă preferăm însă abordarea metafizică, vom întreba: "care este natura ultimă a ființei sale?" sau "proprietatea de a avea un singur corn este o trăsătură accidentală ori o componentă necesară a substanței sale?".Gândiți-vă la știința empirică și la metafizică ca fiind două instrumente diferite de investigare. Știința este precum un microscop (excelent pentru a analiza realitatea fizică din imediata noastră apropiere), în timp ce metafizica este un instrument de analiză conceptuală pentru structurile ultime ale existenței.

Când un ateu pozitivist spune "Nu cred în Dumnezeu fiindcă știința nu l-a demonstrat", el comite o eroare de categorie. El cere unui instrument conceput exclusiv pentru lumea fizică (știința empirică) să măsoare o realitate care, prin definiție, este non-fizică, transcendentă și situată la baza existenței însăși. Nu poți descoperi dovezi empirice de laborator pentru a valida sau invalida un fundament metafizic. Ar fi ca și cum i-ai recita cuiva poezia "Das Einhorn" de Rainer Maria Rilke, vrând să dezbați ideile profunde despre simbol și ființă, iar el ți-ar răspunde: "Unicornii nu apar în manualele de zoologie".Astfel, pentru că aparțin unor planuri metodologice diferite, este impropriu să pretinzi că ai infirmat o realitate metafizică apelând pur și simplu la absența dovezilor din științele naturii.

De altfel, nu trebuie să confundăm planul ontologic (ceea ce există cu adevărat în realitate) cu cel epistemologic (ceea ce putem noi demonstra sau explica prin dovezi în prezent). Un mecanism profund poate fi absolut real și adevărat, chiar dacă știința nu deține încă dovezi clare despre cum funcționează acesta în mod intim. Visele sunt un exemplu perfect: deși neuroștiința observă activitatea cerebrală de la suprafață, noi nu avem dovezi clare sau o explicație empirică completă pentru mecanismul exact prin care creierul generează imagini și narațiuni subiective complexe. Totuși, acel mecanism ascuns există cu certitudine în structura realității, independent de incapacitatea științei actuale de a-l cartografia.

Problema dificila a constiintei

Conștiința există ca o punte fundamentală între religie și filozofia minții. În timp ce creștinismul și teologia vorbesc despre conștiință ca despre dimensiunea imaterială și spirituală a omului (sufletul sau scânteia divină), neuroștiințele moderne au încercat mult timp să o reducă la simple reacții chimice în creier. Totuși, exact aici intervine o fisură majoră în materialismul științific: imposibilitatea demonstrării experienței interioare prin metode pur empirice.

Această "problemă dificilă a conștiinței", formulată de David Chalmers în anii '90, arată că neuroștiința poate explica funcțiile biologice, dar nu și originea trăirilor brute interioare, oferind astfel un argument filozofic puternic în favoarea ideii că omul depășește granițele pur materiale.Pentru a demonstra tocmai acest lucru — că realitatea imaterială a conștiinței există și nu poate fi redusă la ecuații fizice —, Frank Jackson s-a folosit în 1982 de un experiment mental celebru, menit să apere conceptul de qualia (proprietățile subiective ale experienței noastre conștiente). Termenul provine din latină, unde "qualis" înseamnă "calitate".

Imaginați-vă o femeie numită Maria. Ea vede lumea reală, însă este încuiată într-o cameră care preface toate culorile în alb și negru. Imaginați-vă apoi că această femeie devine un expert de renume mondial, astfel încât să știe la nivel teoretic tot ce este de știut despre văz, din momentul în care lumina ajunge la retină și până când creierul conștientizează imaginea. Știe chiar și conceptul de culori, știe exact ce lungime de undă stimulează creierul și, mai presus de toate, știe ce zone din cortexul vizual se activează când cineva privește o tomată (de pildă). Vine însă momentul când camera se deschide și ea poate ieși afară. Ochii îi cad pe un măr roșu. În acel moment, știe sau nu mai mult decât știa?

Pentru cei mai mulți dintre noi, răspunsul e evident. Normal că da! Ei bine, aici intervine incredibila logică a lui Jackson. Întrucât înainte de vederea culorilor, Maria știa toate faptele fizice legate de vederea acestora însă la ieșirea din cameră află ceva nou, atunci în lume există aspecte și cunoștințe care nu sunt de natură fizică. Acestea sunt qualia sau experiențele subiective ale conștiinței.

Conceptul filozofic de "qualia" și conceptul teologic de "conștiință" se întrepătrund însă, reprezentând una din cele mai importante punți dintre știința minții și credință. În timp ce filozofia analizează mecanismul fenomenal (ecranul interior pe care vedem lumea), religia analizează conținutul și scopul acestui ecran (dialogul cu divinitatea și discernământul moral).

Semnificatia argumentului

KO pentru atei

Acum, probabil vă gândiți "Bine dar nu ai demonstrat că ateismul e ilogic!". Pentru asta avem nevoie de următorul argument din listă...

Mai întâi, trebuie să înțelegem că există două tipuri de argumente cauzale: Argumentul cauzal temporal (la care ne vom referi de acum ca și "ACT") și argumentul cauzal ierarhic (pe care-l vom redenumi "ACI"). Principala diferență este că la "ACT" poți înlătura verigile care și-au epuizat energia cauzala în timp ce la "ACI" scoaterea unei verigi ar însemna prăbușirea întregului sistem, deoarece toate se întâmplă în același timp.

Pentru a aborda o analogie pertinentă pentru "ACT", imaginați-vă un lung șir de domino. Reacția în lanț (efectul de domino) are nevoie de un eveniment primordial care să-l declanșeze, altfel spus, de o mână care să împingă primul domino. După ce reacția a început, însă, eu pot să iau din urmă domino-urile căzute fără ca acest lucru să influențeze reacția declanșată. Cu alte cuvinte, după ce și-au epuizat energia cauzală, ele nu mai sunt necesare pentru continuarea reacției.

Un exemplu "uman" poate fi mersul temporal al existenței. Un copil, de pildă, își datorează existența părinților și deci într-o anumită măsură bunicilor. Însă bunicii, odată cu trecerea timpului, se sting din viață iar copilul poate avea la rândul său un alt copil. Altfel spus, bunicii au transferat energie cauzală părinților care au transferat-o copiilor care la rândul lor o pot transfera copiilor lor, dacă vor avea. Însă reacția aceasta nu e dependentă de existența bunicilor, în mod similar cum la "efectul de domino" poți lua piese căzute din urmă fără să afecteze întregul sistem.

Dacă vrem să analizăm din perspectiva "ACI" lucrurile, însă, ne trebuie o analogie diferită. Imaginați-vă că țineți în mână un pahar cu apă. Întrebați-vă: "De ce e apa acolo?" iar răspunsul poate fi, "pentru că e în pahar". Însă paharul își datorează poziția mâinii care îl ține drept. "Mâna își datorează poziția brațului". "Brațul își datorează poziția umărului." "umărul - trunchiului", "trunchiul - canapelei pe care stau" și tot așa. Spre deosebirea de "efectul de domino", dacă scot o verigă din spate, în mod instantaneu, totul se năruie. Avem așadar un argument ierarhic adică cauze mai mici care își datorează existența altor cauze mai mari. Totul trebuie, însă, să aibă o cauză primordială, așadar avem nevoie de cineva care să fi pornit totul, de cineva care a cauzat existența însăși.

Ateismul spune că "Dumnezeu nu există" însă, cu argumentul anterior, cel al existenței conștiinței, atât ca experiență subiectivă cât și ca voce a divinității în noi, i-am făcut să recunoască că Dumnezeu "poate exista". Cu al doilea argument, însă, demonstrăm clar că e nevoie de cineva sau ceva care să fi declanșat fenomenul primordial iar acel cineva sau ceva, se poate chema DUMNEZEU. Putem însă să ne dăm seama că este CINEVA care a existat dintotdeauna (Dumnezeu) fiindcă "ceva" implică un fenomen iar un fenomen trebuie să aibă o cauză, așadar e mai plauzibil ca o minte inteligentă să fi cauzat evenimentul primordial decât ca evenimentul primordial să fi apărut din nimic...

Bibliografie și referințe

Filozofia Minții și Conștiința (Problema Dificilă și Qualia)

1. Chalmers, David J. – "Facing Up to the Problem of Consciousness" (1995), Journal of Consciousness Studies. (Sursa principală pentru formularea "problemei dificile a conștiinței").

2. Jackson, Frank – "Epiphenomenal Qualia" (1982), The Philosophical Quarterly. (Lucrarea originală care prezintă experimentul mental cu "Camera Mariei" și definește conceptul de qualia).

Teologie, Metafizică și Argumente Cauzale 3. D'Aquino, Toma – "De ente et essentia" (Despre fiind și esență). (Sursa pentru distincția fundamentală dintre esență și existență). 4. D'Aquino, Toma – "Summa Theologica" (Prima Pars). (Pentru fundamentarea celor "Cinci Căi" / Quinque viæ, în special distincția implicită dintre seriile cauzale per se / ierarhice și per accidens / temporale). 5. O'Connor, Alex (Within Reason / CosmicSkeptic) – Prelegerile, dezbaterile și analizele sale publice privind Argumentul Cosmologic și cauzalitatea (cu precădere discuțiile pe marginea teismului clasic, argumentului contingenței și distincției dintre seriile cauzale ierarhice și temporale). 6. Craig, William Lane – "Reasonable Faith" sau dezbaterile sale despre argumentul cosmologic (kalam) și cauzalitate, adesea vizate sau analizate în contraargumentele apologeților și scepticilor (precum O'Connor).

Literatură Patristică și Spiritualitate (Conceptul de Conștiință) 7. Sfântul Ioan Gură de Aur – Omilii și scrieri despre conștiință ca "glas al lui Dumnezeu" și lege naturală sădită în om. 8. Avva Dorotei (din Gaza) – "Învățături duhovnicești" (Filocalia). (În special învățătura a treia: "Despre conștiință", unde descrie conștiința ca scânteie divină și loc de întâlnire cu dumnezeiescul).